Pajiști seminaturale bogate în specii de plante – ce sunt, cum se îngrijesc, cum se restaurează

Pajiștile seminaturale care au fost utilizate neintensiv timp îndelungat (cosit și / sau pășunat moderat) sunt cele mai diverse habitate terestre dezvoltate pe suprafețe mici și se remarcă în special printr-o bogăție uimitoare în specii de plante. Astfel, în zona Podișului Transilvaniei sunt citate până la 79 de specii diferite de plante superioare / m², 98 specii / 10 m² sau 127 specii / 100 m².

Acum 100 de ani aceste pajiști erau o prezență comună în peisaj în întreaga Europă, odată însă cu industrializarea agriculturii ele au intrat într-un declin accelerat. Spre exemplu, britanicii estimează că au pierdut 97% din aceste pajiști începând cu anii ’30 iar în prezent depun eforturi pentru conservarea și refacerea celor rămase. In România situația este ceva mai bună dar și la noi se înregistrează o tendință de degradare sau distrugere completă a acestor pajiști cu intensitate tot mai mare de la an la an.

Câteva motive pentru a menține, restaura sau crea pajiști bogate în specii:

1.       Găzduiesc o biodiversitate remarcabilă

2.       Constituie sursă de hrană și adăpost pentru insectele polenizatoare și alte nevertebrate utile pentru agricultură

3.       Sunt o sursă de hrană de foarte bună calitate pentru animalele domestice

4.       Oferă un adevărat spectacol vizual și olfactiv, mai ales în lunile mai-iulie

5.       Sunt ușor de întreținut

Diversitatea mare de specii este caracteristică stadiilor de succesiune intermediare ale vegetației, iar pajiștile au fost menținute de-a lungul timpului în această fază evolutivă datorită stresului moderat la care au fost supuse prin practicile agricole neintensive. Atât abandonarea acestor pajiști, cât și intensificarea utilizării lor duce la scăderea dramatică a diversității și implicit a valorii naturale.

În cazul abandonului succesiunea vegetației își urmează cursul, materia vegetală începe să se acumuleze, crește fertilitatea solului, plantele viguroase sunt favorizate iar cele mai firave sunt sufocate. Ulterior se instalează arbuștii până ce totul devine desiș iar în final pădure.

Intensificarea utilizării are efecte chiar și mai dramatice. Ameliorarea pajiștilor prin fertilizare și / sau însămânțarea cu specii furajere încurajează dezvoltarea unui număr mic de specii viguroase în detrimentul diversității. Cositul vegetației de mai multe ori pe an reduce de asemenea diversitatea eliminând treptat acele specii care nu mai au timp sa-și realizeze ciclul de viață anual astfel încât să producă semințe care să le asigure prezența pe termen lung. Supra-pășunatul are și el consecințe negative prin mai multe mecanisme, cele mai importante fiind creșterea fertilității, tasarea solului și eliminarea de specii prin pășunat selectiv (mai ales in cazul oilor, caprelor).

Factorii care favorizează diversitatea sunt fertilitatea scăzută a solului și prezența endomicorizelor arbusculare.

Dintre nutrienții prezenți in sol cel mai relevant este fosforul (P) care prezent în cantități mari favorizează o creștere luxuriantă a câtorva specii viguroase care practic elimină prin concurență celelalte specii. Într-un studiu desfășurat în 5 țări europene, ocazie cu care au fost investigate 281 de pajiști, s-a constatat o corelare inversă foarte clară între diversitatea pajiștilor și cantitate de P accesibil din sol iar pragul sub care apar pajiștile cu diversitate ridicată este de 5 mg P / 100 g sol uscat.

Micorizele reprezintă relații simbiotice între fungi și plante în cadrul cărora hifele unor ciuperci colonizează rădăcinile plantelor unindu-le într-o rețea subterană extinsă. Fungii facilitează absorbția nutirenților și a apei din sol iar în schimb primesc de la plante o parte din substanțele asimilate în urma fotosintezei. Prezența în solul pajiștilor a endomicorizelor arbusculare balansează absorbția nutrienților și a apei din sol și posibil permite chiar schimbul de substanțe asimilate între diferite plante astfel încât speciile viguroase sunt temperate din creștere iar cele delicate sunt impulsionate.

Principalul instrument de management al pajiștilor bogate în specii este reducerea biomasei prin  cosit și pășunat. Cositul se realizează ideal cu coasă manuală sau mecanică ușoară (utilajele mari în genul tractoarelor sunt grele și pot tasa solul, motiv pentru care sunt de evitat). Cositul se realizează odată pe an, după data de 15 iulie dar nu mai târziu de începutul lunii septembrie. Se recomanda cosirea unei suprafețe în mai multe etape cu pauza de câteva zile sau săptămâni intre ele ceea ce va da pe de o parte flexibilitate mai mare unor specii de plante să își încheie ciclul de viață și sa producă semințe iar pe de altă parte este benefic pentru insecte și alte animale mici deoarece schimbarea condițiilor de viață nu va fi bruscă pe toată suprafața pajiștii. De asemenea este de dorit alternarea datei începerii cositului de la an la an dar și păstrarea unor benzi necosite 1-2 ani de-a lungul marginilor. Fânul rezultat este uscat pe loc fiind întors de mai multe ori, fapt ce permite o mai bună scuturare și împrăștiere a semințelor. Ulterior fânul se îndepărtează, ideal în maxim 5-7 zile după ce a fost cosit.

Pășunatul se realizează vara târziu (după cosit), eventual primăvara devreme, înainte de 15 aprilie cu un număr redus de animale, se recomandă să nu se depășească 0,3-0,7 Unități Vită Mare / ha (1 UVM = 1 vacă sau 1 cal sau 6 oi sau 6 capre sau 3 porci etc.). Pe lângă reducerea biomasei, prin pășunat se creează, acolo unde calcă animalele, mici goluri în covorul de vegetație al pajiștii, discontinuități ce favorizează încorporarea în sol a semințelor, germinarea lor și implicit instalarea de noi plante. În absența animalelor domestice pășunatul poate fi realizat cu succes de sălbăticiunile prezente în zonă, în special căprioare și iepuri.

Folosirea alternativă a pajiștii pentru fân sau pășunat prin rotație anuală este o altă practică de management cu rezultate bune. În anii in care pajiștea este folosită exclusiv pentru pășunat este totuși necesară, pentru a evita degradarea, o perioadă de pauză de minim 8-10 săptămâni în intervalul mai – iulie, timp în care animalele domestice vor fi îndepărtate complet.

Dacă se intenționează realizarea unei pajiști de la zero sau restaurarea uneia degradate, cea mai drastică soluție dar cu rezultate rapide ar fi îndepărtarea vegetației existente eventual cu tot cu primii centimetri din solul de la suprafață (util pentru scăderea fertilității) și însămânțarea cu amestec de graminee și alte plante locale de pajiște. Se pot folosi amestecuri speciale, dificil de găsit deocamdată, sau semințele de „floare de fân” rămase în urma depozitării fânului și furajării animalelor.

O metodă mai lentă ar fi conversia vegetației existente deja pe pajiște printr-un management adecvat în paralel cu colonizarea treptată cu noi specii de plante. Introducerea de noi specii de plante se poate face fie prin însămânțare fie prin plantarea de răsaduri.

În cazul însămânțării într-o pajiște existentă, o sursă bună și la îndemână de semințe este vegetația cosită de pe o altă pajiște bogată în specii aflată în apropiere. Pentru această operațiune se alege o perioadă în care semințele a cât mai multe specii din pajiștea sursă să fie cel puțin în parte maturate. Pe pajiștea ce urmează să fie însămânțată este necesar în prealabil să se scarifice solul cu o grapă astfel încât să rezulte spații cu sol dezvelit în proporție de aproximativ 50%. Vegetația cosită de pe pajiștea sursă se transportă imediat și se împrăștie peste pajiștea deranjată în prealabil prin scarificare. Pe parcursul următoarelor zile fânul este  întors pentru a se usca, ocazie cu care semințele se împrăștie și cad pe sol unde golurile create le permit să germineze.

O altă practică utilă în procesul de reabilitarea a pajiștilor, viabilă mai ales în cazul suprafețelor mici, este monitorizarea permanentă a compoziției vegetației din pajiște și îndepărtarea mecanică a indivizilor din speciile nedorite înainte ca aceștia să producă semințe.

În loc de încheiere, iată câteva plante caracteristice pajiștilor bogate în specii, remarcabile prin frumusețea florilor și ușor de recunoscut. O parte din ele, cele marcate cu o steluță roșie, sunt mai rare dar acolo unde apar indică prezența unor pajiști cu o deosebită valoare naturală, a căror conservare este cu atât mai importantă...

Ruscuță de primăvară (Adonis vernalis) - planta perenă, înălțime: 20 - 40 cm, înflorește: aprilie - mai	* Lalea pestriță (Fritillaria meleagris) - planta perenă, înălțime: 20 - 30 cm, înflorește: aprilie - mai	Ciuboțica cucului (Primula veris) - planta perenă, înălțime: 10 - 30 cm, înflorește: aprilie – mai
* Narcisă (Narcissus poeticus) - planta perenă, înălțime: 20 - 40 cm, înflorește: mai – iunie	Măzăriche de primăvară (Vicia angustifolia) - planta anuală, înălțime: 10 - 40 cm, înflorește: mai – iunie	Rocoțea (Stellaria graminea) - planta perenă, înălțime: 40 - 50 cm, înflorește: mai – iulie

* Frăsinel (Dictamnus albus) - planta perenă, înălțime: 50 - 120 cm, înflorește: mai – iulie	Cupa oii (Campanula patula) - planta bienală, înălțime: 30 - 60 cm, înflorește: mai – iulie	Mușcata dracului (Knautia arvensis) - planta perenă, înălțime: 30 - 100 cm, înflorește: mai - septembrie
Sânziană galbenă (Galium verum) - planta perenă, înălțime: 30 - 100 cm, înflorește: mai - septembrie	Margaretă (Leucanthemum vulgare) - planta perenă, înălțime: 20 - 80 cm, înflorește: mai – octombrie	* Bulbuc de munte (Trollius europaeus) - planta perenă, înălțime: 30 - 50 cm, înflorește: iunie – iulie

Busuioc de câmp (Prunella vulgaris) - planta perenă, înălțime: 10 - 30 cm, înflorește: iunie – august	Jaleș (Stachys officinalis) - planta perenă, înălțime: 30 - 100 cm, înflorește: iunie – august	Garofiță (Dianthus carthusianorum) - planta perenă, înălțime: 30 - 40 cm, înflorește: iunie – august
Sparcetă (Onobrychis viciifolia) - planta perenă, înălțime: 30 - 70 cm, înflorește: iunie – august	Coroniște (Coronila varia) - planta perenă, înălțime: 30 - 120 cm, înflorește: iunie – august	Vinețea (Centaurea jacea) - planta perenă, înălțime: 40 - 80 cm, înflorește: iunie – octombrie

Autor: Mihai Constantinescu